Am ajuns aici după un drum mai mult greu decât lung, mai mult obositor decât solicitant, surprinzător de anevoios. Mâine teoretic urmează partea si mai complicată, însă mai darnică pentru călătorii ei. Oare ce va fi în mintea mea mâine dimineață, văzând marea de pe creastă, odată cu soarele?

Neapărat mai trebuie menționată plecarea din Belgrad, care mi-a pus la grea încercare orientarea, logica de orice fel și mai ales calmul. Aș face un scurt metraj cu un om ca tata, ieșind din capitală la fel ca mine. Aș surprinde tot, de la înjurăturile din ce în ce mai creative la adresa GPS-ului, a cui l-a făcut și a mamelor tututor din această ecuație, pachetul de țigări fumat cu patimă si calcarea GPS-ului în picioare, la ieșirea din Belgrad găsită cu ajutorul localnicilor binevoitori și a gesturilor lor. Daca nu ați fi toți niște hackeri m-aș umple de bani.

Trece repede noaptea în Podgorica, conduc teleghidat ca un zombie, cu gândul doar la prima baie. O primesc în Herceg Novi.

E plin de ruși și de muzică pe care eu aș pune-o ca sa dau oamenii afară din local. Dar nimic nu mai contează după drumul până aici. Șoseaua îngustă a susurat șiret și strâns cu noi în susul și josul munților năpădiți de o vegetație fantastică. Așa a izbucnit sub noi Golful Kotor.
Popas scurt în Kotor, oraș vechi și frumușel, cu cetate cucerită de turiști de toate soiurile de upper. Zidurile groase străjuiesc tot felul de bisericuțe exploatate la maxim de dragul euro. Prețul plătit pentru atragerea lăcustelor este pierderea voită a identității, lucru de neconceput în Serbia. Muntenegrenii de pe coastă au primit acest târg. Mi-au înseninat ziua însă cei din sate.

M-au primit în casa lor cu rakija de struguri, jambon și brânză de vacă. Mi-au zâmbit, au glumit cu mine și deși nu le înțelegeam vorba, s-au încruntat să își amintească lucruri știute despre România ca să avem ce gesticula. Mi-au îngăduit să le fotografiez șemineul și portretul bunicului, în armata de partizani. Le-am mulțumit, îi păstrez în gând, însă i-am răsplătit tot cu euro pentru provizii. Ce paradox bizar!

Plecăm cu troleul spre centru, și cele mai cunoscute locuri din Belgrad, lăsate dinadins pentru ultima zi.

“Controlul” în Belgrad înseamnă un nene în vestă reflectorizantă, să îl vezi din Dristor. Întotdeauna am spus că rolul unui organ care are menirea de a păstra ordinea publică este de să descurajeze încălcarea normei prin prezența sa, NU să aștepte în boscheți greșeala pentru a ieși, arăta cu degetul și striga “Ahaaaa!”, ca să te poată taxa. Respect Srbija!

În schimb, forfota oamenilor, când îl văd că urcă e exact ca la noi,. Bineînțeles că nu compostasem. Aveam la noi, dar păstram pentru întoarcere. Doar n-o să mai dau 50 de dinari pe un bilet dacă aseară am băut 3000. Facem economie. Organul îmbrăcat în licurici cu arici ajunge la noi, grămadă la ușă și cu ochii fixați pe geam de parcă apele care ne treceau n-aveau nici o legătura cu ce se întâmplă înăuntru. Ne arată legitimatia. (Foarte mișto arăta, btw, impunea respect). Noi ridicăm din umeri românește și îi spunem englezește că nu înțelegem ce vrea de la noi. El zâmbește îngăduitor și ne arată în mâna altui călător abonamentul. Repetăm schema și ne lasă. Am făcut blatul cu RATA Belgrădeană! Hvala!

Ne trezim în zgomotul Belgradului, insensibil la drumul nostru lung și la rakija din seara trecută. E timpul să vizităm.

Memorialul Tito ne-a luat încet. Intrare comunistă cu mozaic tip “Proletari din toate țările, uniți-vă” vs “We never give up “. Înăuntru însă, pe rând, istoric în vizualuri al primului cuplu al Yugoslaviei, al trăirii socialiste nonsovietice ’60-’70, răcoare cu verdeață și cinstire a trecutului si a omului, elegantă, însă fără fast inutil. Când vii din tărâmul unde totul e contestabil, incontestabilul n-are cum să nu te vrăjească, ca o sirenă care îți promite lucruri serioase. E atât de plăcut să vezi lucrurile comemorate sincer.

Manifestarea a orice, izvorâtă din credințe intrinseci, este inegalabilă. Mândria le e validă, intactă, suverană. Show off-ul lipsește cu desăvârșire. Golim repede un pivo, combustibil către Kalemegdan.

Kalemegdan, fortăreața lor aflată la confluența Dunării cu Sava, e un loc de vis. Urcând pe zidurile lor groase, devin din nou preșcolarul care își orânduia cu ardoare oștenii pe crenelurile castelelor din lego, plănuind o apărare fără pierderi în fața turcilor câtă frunză și iarbă. Mă trezesc din visele copilăriei și îmi amintesc repede de Vysehrad, din Praga. La fel si aici, zidurile groase ce protejau obiective militare ocrotesc acum spațiul public. E locul comun, al tuturor, care protejează prin senzația de intimitate și apartenență la grup simultan. Localnici și turiști laolaltă, întinși pe iarbă, cu bere și multă liniște.

Seara asta e a dezmățului controlat. Începem cu o masă tradițională, unsă cu muzică lăutărească, de-a locului. Asta din urmă are darul ciudat de a te face să uiți de tine, cel care calcă pragul cârciumii. Acum exiști doar tu, cel de pe scaun, sau care dansează cu sârbii. Mâncarea fantastică îți aduce aminte de cele mai crunte momente de foame din istoria ta. Bere neagră din Munte negru și totul pare predestinat pentru doi boieri cu pofte alese.

Și o smochină verde. Și-o țigară sârbească, bună și fără accize. Mai mult de-atât ce?

Plătim și punem ad-hoc de-un pub crawling. În scurt timp, nu mai înțelegem nimic din străzile lor brusc imposibil de pronunțat. Totul se încheie într-o pleșcăviță divină la 5 dimineața, pipi în spațiu public (într-un ghiveci, sunt totuși domn), și expediție eșuată spre autobuzele de noapte. Râsete de propria prostie în taxi.

Am lăsat Bucureștiul când se crăpa de ziuă, pe muzică de motor diesel care se alintă torcând pe străzile goale, abia trezit din somn. Oprim o singură dată, sporadic, pentru o cafea proastă, și după 10 ore ne tragem sufletul în camera de oaspeți a unui student sârb, gata să luam Beograd-ul la pas. Am pierdut o oră în vamă și una în Beograd, căutând Strada Antifascistă nr. 12, în alfabet chirilic. Aici time is not money, ci mult mai important, time is experience, așa că ne luăm ranița și începem operațiunea de recunoaștere.

Orașul e ciudat de familiar și enigmatic, peste tot brand-uri pe care nu le cunosc, majoritatea locale. Începeam deja să gustăm din mândria sîrbească, proaspătă și superbă.

Prima bere e băută pe un ghiveci de piatra, desfăcută cu cheia de la mașină. Jelen. 1756. Bună.

Până acum, orașul încă încins sub sandalele mele e aerisit, primitor și calm. Mergem numai pe jos și abia aștept Dunarea cu bărcile ei gâlgâind de oameni, muzică și stare de bine, și centrul istoric.. E imposibil să nu observ deja cum lipsește într-un fel atât de cald opulența.

Prima pleșcăviță intră ca pe șine. Un joc blajin de mirodenii, cașcaval și cărnuri tocate, în pită nounăscută, totul scăldat în sosuri care n-au văzut plasticul in viața lor scurtă. Mă nesimțesc total și cer supliment de kajmak (a se citi “caimac”), o verigă lipsă între iaurt și unt. Și apoi încă un sos de mărar cu usturoi. Tanti care servește se miră de gustul nostru, dar ce știe ea? Setea de pivo ne împinge spre malul Dunării, visând la tumult moderat de nighlife cu cântec, insă astăzi nu e acasă. Găsim doar barje aproape pustii, două nunți pentru care suntem totuși underdressed și cupluri la plimbări romantice. Aici nu-i de noi. Nota, zic! Și la bulivar, birjar, molim vas!

Ajungem nu prea repede și complet întâmplator  în “?”, cel mai vechi local atestat documentar din Beograd. Drum inițiatic, prin cvasibeznă, în orașul necunoscut și tractând pe deasupra și deznădejdea lui Radu (copilotul cursei), însă observăm in extremis luminița de la capătul tunelului.

Sărutăm pe rând șliboviță, rakija de pere și din nou de prune, cu ierburi aromate. Esențele sârbești îmi tranchilizează delicat limba și îmi umplu nările de iz vechi. Jelen e și mai bun la draft. O fi de la prospețime sau de la răcoarea ce-o aduce după focul tăriei…. dracu știe.

Cel mai Făt Frumos Viteaz cel Mare, Bătrân și Sfânt se pierde în vuietul crivățului.

Se întinde nimic peste tot. Se dizolvă tot în nimic. Rezultă un mare nimic cu din tot. Totul se pune, se contabilizeaza în registri, se adună și se scade după caz. Rezultatul e realitatea fiecaruia. La mine iese cu minus uneori. Si atunci stiu că nu e bine și refac calculul. N-are cum să iasă cu minus. Nu ne-a predat încă minusul. Cum cine? Cine trebuia să ni-l predea.

Tot pierd din prima etapă. Prima oară am crezut că sunt tolerat așa mai departe. Dar de fapt pierd toți. De unde să știu eu înfrângerile celorlalți? Eu le stiu pe-ale mele. Asta am, cu asta lucrez. Aiurea! Toti pierd, e clar. Suntem toti o apă și-un pământ. Și-o plantă. Și-o viață.

Took a hit with the left

Round four, eight left

He follows up before the break

Bell rings, it’s too late

Got a cut on a lid

Left eye, a nick

Use an iron to stem the blood

Ice will do the rest

You went down, a slip

Round six, six left

Get up, get up, get up

I’m not so strong

I’m not so strong as I look

If you can open your heart

To a blow or a kiss

Meet them as one and the same

There’s a sense of relief when you know you’ve been beat

All your defence melts away

I’m not so strong

I’m not so strong as I look

When you’re hit by a glove

You might never get up from

All you can do is pray

That the contact is sweet

Oblivion deep

Broken’s a place you could stay

Now I’m lost in a fight

Where I know I’ll get ploughed

Finessing my jaw to his right

It’s not the defeat

That shows up the weak

It’s how you respond

When you’re down

I am vulnerable, I am insecure

And behind that lies one more illusion

I’m invincible, indestructible

And behind that lies one more illusion

I’m not so strong

I’m not so strong as I look

You went down with a right

Round ten, two left

Holding on, give him your weight

Referee cries break

You got hit, went down

Taste fear, get up

Stay inside to the sound of the bellOnly two rounds left

Right hook, lost heart

Went down, stayed down

http://www.facebook.com/pages/Street-Delivery/69908827073?ref=mf

Tata are o vorbă.. că un film bun este ăla care te face să te simți un om mai bun după, sau și mai bine.. să vrei să fii un om mai bun. E o perspectivă interesantă și nobilă, complet validă și am luat-o ca atare o perioadă destul de lungă, până când mi s-au urcat și mie aburii în cap și am început să am propriile gânduri. Filmele pe care eu le consider bune sunt cele care mă paralizează când se termină. Mă lasă incapabil să fac altceva decât să mă gândesc la ce tocmai s-a produs în fața ochilor mei. Mă decuplează complet de lumea pe care o știam înainte și îmi deschide o pereche nouă de ochi, care îmi dă un unghi în plus.

Mi-am promis, cu toate riscurile posibile asumate, că voi spune de unul dintre aceste filme tututor oamenilor la a căror părere țin. Este de departe cel mai grav pe care l-am văzut, și absolut genial în deplinătatea sa. Se numește Synecdoche New York (sy-nek-duh-kee), și este scris și regizat de Charlie Kaufman, omul care a creat și Eternal Sunshine of the Spotless Mind. L-am văzut de două ori la interval de o săpămână, și de fiecare dată m-am întregit cu el. Și ca să îmi dea clasă definitiv, când filmul se termină și eu ma pierd în hăul nimicniciei proprii, vine coloana sonoră să mă ungă pe suflet ca mângâierea mamei pe care abia o ghicești, și să țină frâiele trenului de revelații ce scrașnește în capul meu.

Vă pun și un trailer, însă doar pentru că este perfect. În sensul că nu spune nimic, și pare perfect mediocru.

Dacă mă iubiți, luați-l și devorați-l. Și apoi spuneți-mi ce v-a făcut, fiecăruia.

Viața e un mare joc. Cu un set de reguli in perpetuă evoluție și schimbare, pe care eu mi-am propus să le aflu și să le ințeleg. Și să joc după ele. Da, știu ca și cei care trișează bine caștigă. Nu mă interesează. De câteva luni mi-am propus să supra-gândesc totul. Să demontez toate mecanismele pe piese, să văd fiecare de unde vine și unde se duce, care pe cine influențează, și cum. Nu sunt fanul meu numărul unu, nu mă entuziasmeaza asta foarte mult, nu cred că e cea mai bună tactică, dar e natura mea și am imbrațișat-o de dragul meu și al rezultatelor mele. Am avut de caștigat de pe urma ei, dar la fel ca un copil cu o jucărie nouă, nu știu să o asamblez înapoi cum a fost de fiecare dată. Cu alte cuvinte, somnul rațiunii naște monștri, în schimb insomnia ei duce inevitabil la paranoia.

I told you that story to tell you this story. Am ajuns să ințeleg foarte bine majoritatea oamenilor, din perspectiva cauză-efect. Înțeleg personalitatea, înteleg perspectivele și aspirațiile, înțeleg fricile. Mă depașește complet mentalitatea. Principiile și sistemul grandios de reguli după care lucrează majoritatea mă face să mă simt prost. Nu vi se intamplă, în discuție cu diverși…să îți vină să il iei de guler și să îi urli intre ochi “De ce, bă? zi, bă, de ce sa faci așa/spui asta/crezi asta?” Mie asta imi vine. Stiu. Nici eu nu am toate piesele la mansarda. But still.

Am fost si eu ca tot omul, la un revelion. Mie mi-a placut. N-a fost epic win, dar a fost win. Pe scurt, I had lots of fun, the booze was plenty, am dat foarte rapid o lovitură de stat prin care am devenit oarecum second in command pe acolo (dupa gazdă), și am controlat și muzica pe chestia asta. I was a good ruler, myself. The most loved me, the rest feared me. My win. Dar sa revenim la partea funny.

Cum ajung acolo, obosit de pe drum, evident că am simțit nevoia să bat un cui. La masă cu mine.. o tipă cam de-o seamă, poate un pic mai mică, cu dread-uri de câțiva ani buni. Cum învarteam eu acolo florile.. mă intreabă “Ce-i aia?” Îi răspund, ușor amuzat, crezând că mă ia la mișto. “Dar e legal, nu?” Dupa care întrebări despre ce e efectiv și dacă să o crești e legal și dacă să o cumperi e legal.. on and on:|. Eu sunt un om înțelegător. Prietenii pot sa confirme. Înțeleg că alegi să nu miroși florile. E perfect ok, e treaba ta. Dar de ce sa te afiliezi unei culturi la nivelul ăla și să nu ai habar de principiul lui de bază? DE CE BĂi fată băi? Asta dupa ce în urmă cu câteva zile, invitat la ziua unui prieten, l-am vazut pe altul care, stând în cercul sacri, își ridica gulerul peste gura și nas când trecea prin fața lui cuiul. DE CE BĂ? Nu vezi că noi nu murim nici unu? Și in al doilea rând.. nu știi să iți tii respirația decât teatral, cu gest bogat să te vada lumea că ești neprihănit?

Apoi, printr-o suită de înâmplări, odată cu puterea executivă în mica noastră societate, a venit si responsabilitatea (spre deosebire de restul României) si m-am ocupat din pură plăcere, de hrănirea multelor guri. Evident că în condițiile in care nu am avut lemne, cărbunii aprinsi direct de la butelie s-au dovedit un pic potrivnici. Si cum aveam două grătare de făcut în același timp, și tot noi (me and a couple of friends) ne ocupam și de pregătit carnea.. unul din grătare s-a hotărât ca el nu prea vrea să ardă cum trebuie si am cam stat după curul lui. Astfel, dupa ceva timp de stat in fum, suflat și făcut vânt și aprovizionat continuu cu tot ce mai aveam nevoie, își face apariția unul dintre viitorii consumatori (cel mai plictisitor om în viață, fix cocalar oldschool, care, ei bine, era combinat cu tipa cu dreaduri. I know ). And I quote: “Nu prea se aprinde ăsta, nu? Eu șasă ani la rând m-am ocupat de grătar, acum am zis să las pe alții.” Să moooori tu. DE CE BĂ? De ce să îmi zici mie ce grătare ai făcut tu la viața ta? Cu ce mă ajută pe mine acum?

Anyway, grătarul is a big hit, mai ales după ce i-am ținut p-ăia dinăuntru în foame câteva ore până a fost gata totul pentru douăj’de inși, so I go back inside, gust si eu din toate și până să se dumireasca toti ce se intâmplă, preiau înapoi muzica. The party is back on, alea alea, lumea e beată așa că savurează și chestiile un pic mai agresive pe care le găsesc, un prieten la mixer amplifică totul… și… la un moment dat, nu știu de unde… 3 țigani îmbrăcați de sărbătoare. Nu romi. Două ele și un el.. între lumea care se dansa. Etapa următoare.. ați ghicit, au început să ceară salam. Moment în care obiectivul nostru, al tuturor celorlalți, a fost să îi facem sa plece. (Nu erau chiar neinvitați). Am pus PATRU ore doar Pantera și Metallica și System of a Down și tot ce-am mai găsit mai supărat. Nimic. Când au dansat pe Travka am zis ca eu n-am cum să las asta să se întâmple, și la sugestia celorlalți, am încercat tactica “fără muzică”. Moment în care și-au pornit ei telefoanele. Nu mai contează ce-a urmat. Eu știu că proștii se plictisesc greu. dar DE CE BĂ să stai cu orele acolo unde nu ești dorit și unde n-ai nici cel mai mic motiv să te simți bine?

(va continua..)