Fuga în Balcani, la frații sârbi. Zilele 4-5.

Iată-ne și în Podgorica. Oraș care s-ar vrea cochet și turistic, dar n-are cu ce. Dacă n-ar fi Morarça să treacă prin el și să îi dea oarecare farmec, ar putea fi un oraș românesc de succes. Chiar și așa, e doar un Târgoviște un pic mai spălat. Și cu mai multe magazine cu pretenții.

Am ajuns aici după un drum mai mult greu decât lung, mai mult obositor decât solicitant, surprinzător de anevoios. Mâine teoretic urmează partea si mai complicată, însă mai darnică pentru călătorii ei. Oare ce va fi în mintea mea mâine dimineață, văzând marea de pe creastă, odată cu soarele?

Neapărat mai trebuie menționată plecarea din Belgrad, care mi-a pus la grea încercare orientarea, logica de orice fel și mai ales calmul. Aș face un scurt metraj cu un om ca tata, ieșind din capitală la fel ca mine. Aș surprinde tot, de la înjurăturile din ce în ce mai creative la adresa GPS-ului, a cui l-a făcut și a mamelor tututor din această ecuație, pachetul de țigări fumat cu patimă si calcarea GPS-ului în picioare, la ieșirea din Belgrad găsită cu ajutorul localnicilor binevoitori și a gesturilor lor. Daca nu ați fi toți niște hackeri m-aș umple de bani.

Trece repede noaptea în Podgorica, conduc teleghidat ca un zombie, cu gândul doar la prima baie. O primesc în Herceg Novi.

E plin de ruși și de muzică pe care eu aș pune-o ca sa dau oamenii afară din local. Dar nimic nu mai contează după drumul până aici. Șoseaua îngustă a susurat șiret și strâns cu noi în susul și josul munților năpădiți de o vegetație fantastică. Așa a izbucnit sub noi Golful Kotor.
Popas scurt în Kotor, oraș vechi și frumușel, cu cetate cucerită de turiști de toate soiurile de upper. Zidurile groase străjuiesc tot felul de bisericuțe exploatate la maxim de dragul euro. Prețul plătit pentru atragerea lăcustelor este pierderea voită a identității, lucru de neconceput în Serbia. Muntenegrenii de pe coastă au primit acest târg. Mi-au înseninat ziua însă cei din sate.

M-au primit în casa lor cu rakija de struguri, jambon și brânză de vacă. Mi-au zâmbit, au glumit cu mine și deși nu le înțelegeam vorba, s-au încruntat să își amintească lucruri știute despre România ca să avem ce gesticula. Mi-au îngăduit să le fotografiez șemineul și portretul bunicului, în armata de partizani. Le-am mulțumit, îi păstrez în gând, însă i-am răsplătit tot cu euro pentru provizii. Ce paradox bizar!