Fuga în Balcani, la frații sârbi. Ziua 2.

(…)

 

Ne trezim în zgomotul Belgradului, insensibil la drumul nostru lung și la rakija din seara trecută. E timpul să vizităm.

Memorialul Tito ne-a luat încet. Intrare comunistă cu mozaic tip “Proletari din toate țările, uniți-vă” vs “We never give up “. Înăuntru însă, pe rând, istoric în vizualuri al primului cuplu al Yugoslaviei, al trăirii socialiste nonsovietice ’60-’70, răcoare cu verdeață și cinstire a trecutului si a omului, elegantă, însă fără fast inutil. Când vii din tărâmul unde totul e contestabil, incontestabilul n-are cum să nu te vrăjească, ca o sirenă care îți promite lucruri serioase. E atât de plăcut să vezi lucrurile comemorate sincer.

Manifestarea a orice, izvorâtă din credințe intrinseci, este inegalabilă. Mândria le e validă, intactă, suverană. Show off-ul lipsește cu desăvârșire. Golim repede un pivo, combustibil către Kalemegdan.

Kalemegdan, fortăreața lor aflată la confluența Dunării cu Sava, e un loc de vis. Urcând pe zidurile lor groase, devin din nou preșcolarul care își orânduia cu ardoare oștenii pe crenelurile castelelor din lego, plănuind o apărare fără pierderi în fața turcilor câtă frunză și iarbă. Mă trezesc din visele copilăriei și îmi amintesc repede de Vysehrad, din Praga. La fel si aici, zidurile groase ce protejau obiective militare ocrotesc acum spațiul public. E locul comun, al tuturor, care protejează prin senzația de intimitate și apartenență la grup simultan. Localnici și turiști laolaltă, întinși pe iarbă, cu bere și multă liniște.

Seara asta e a dezmățului controlat. Începem cu o masă tradițională, unsă cu muzică lăutărească, de-a locului. Asta din urmă are darul ciudat de a te face să uiți de tine, cel care calcă pragul cârciumii. Acum exiști doar tu, cel de pe scaun, sau care dansează cu sârbii. Mâncarea fantastică îți aduce aminte de cele mai crunte momente de foame din istoria ta. Bere neagră din Munte negru și totul pare predestinat pentru doi boieri cu pofte alese.

Și o smochină verde. Și-o țigară sârbească, bună și fără accize. Mai mult de-atât ce?

Plătim și punem ad-hoc de-un pub crawling. În scurt timp, nu mai înțelegem nimic din străzile lor brusc imposibil de pronunțat. Totul se încheie într-o pleșcăviță divină la 5 dimineața, pipi în spațiu public (într-un ghiveci, sunt totuși domn), și expediție eșuată spre autobuzele de noapte. Râsete de propria prostie în taxi.