naicum

Asa a fost, asa v-o spun:

Zgriptzu Rocksailor (9/2/2009 4:32:23 AM): i’m tough

Dushmanu (9/2/2009 4:32:25 AM): in schimb ai ciclu

Balada viermelui de mătase – Cântec de jale fluierat a pagubă

Era mai frumos oraşul meu când eram copil. Era mai frumos şi în anii de liceu. Pentru că, orice s-ar fi întamplat, ştiam că o parte a lui este a mea. Adică ştiam că am unde să mă duc la o bere sau la o vorbă cu un amic şi să mă simt acasă. Acasă-ul general, macrocosmosul acela mic, care adună şi macadamul pe care băteai mingea, şi drumurile ştiute ca-n palma,  călcate de sute de ori, de la casa în care ai primele amintiri, la şcoală, liceu şi apoi la barul în care ai băut cu vinovăţie primele beri, care nici nu-ţi plăceau. Şi şcolile, şi parcurile, şi cinematograful acum desfiinţat, şi spitalul (aceia mai ghinionişti dintre noi).

Cu mine pierdut undeva în Bucureştiul cel mare preţ de trei ani cât trei fise, timpul din Slobozia s-a înlănţuit într-un joc premeditat mai drăcesc, hotărât parcă să recupereze pentru cei 19 ani în care aşteptase după mine. Deşi îmi amintesc mereu cu plăcere de “cum era înainte” şi mă trezesc adesea că mi-e dor de ce am lăsat în urmă, din ce în ce mai mult mă simt străin în oraşul ăsta care vrea să fie şi el mare, şi face primii paşi în materie de ifose şi impresii de high-life.

Aşa se face că, în ultimul timp, ca să fug de vuietul manelelor sau al altor specii de jeg audio, de sclipirile paietelor de pe tricouri roz şi de haitele aciuate pe bănci şi la shawormerii noaptea, m-am refugiat la marginea unui parc, pe un stadion neterminat şi lăsat în paragină din anii ‘90, à la Roumanie.

Acolo m-am retras strategic şi în noaptea trecută, alături de doi prieteni (tătaru’, un mai vechi colaborator al balamucului meu, nu îşi va lăsa reacţia aşteptată). La un taifas, la un “long time no see”, la o şezătoare de “ce mai zici?” şi “mai ţii minte când..” N-a fost să fie.

Cum stăteam noi acolo, povestind tâmpenii şi râzând pe rupte, vedem pe coama stadionului, venind dinspre oraş, o ceată de flăcăi neaoşi, întrecându-se în zbierete, râgâituri şi hîhîieli. În întuneric destul de greu să vedem exact cam câţi erau, însă ecranele de telefon aprinse presărate în şirul indian care se îndrepta ca un miriapod curbat spre noi m-au făcut să înţeleg că sunt destui spre prea mulţi. Am dezbătut în câteva replici scurte dacă să plecăm şi am decis să nu, doar n-aveam de ce  (how wrong we were!). Am coborât parcă înţeleşi dinainte tonul şi am aşteptat mai degraba curioşi trecerea lor prin spatele nostru (eram aproape de jumătatea tribunei, iar ei continuaseră traseul de-a lungul coamei).

Auzindu-i din ce în ce mai aproape, am început să mă gândesc fără să vreau la posibile vociferări ale avangardei lor în caz că eram depistaţi, deşi până la urmă nici n-ar avea, domnule, de ce să vocifereze. Noi nu deranjăm pe nimeni aici. Asta e şi ideea stadionului.

Dintr-o dată, prea devreme parcă pentru zgomotul paşilor de sus, o lumină difuză cazu pe noi dinspre ei. Din sporovăiala agramată şi lălaielile care veneau ca un întuneric, se detaşă o voce mai clară, dar la fel de murdară.

“Bă, aveţi seminţe, aveţi suc? Mi-e sete!” … Şah mat. Noi aveam şi suc şi seminţe, iar ei tocmai aveau un motiv de harţă. O parte din sporovăieli se transformă în hîhîieli, iar protagonistul, simţindu-se în centrul atenţiei, coborî câteva trepte ca să ne vadă mai bine şi repetă totodata întrebarea pe un ton mai agresiv. Mi-am spus mie foarte clar că n-am să le dau nici suc nici seminţe, deopotrivă  pentru ca aşa e normal (eu decid ce fac cu sucul şi seminţele mele) şi pentru că mă scârbea ideea ca acel stimabil să îşi pună buzele pe gura sticlei sau să îmi scormonească seminţele.

Între timp câţiva se adunaseră în spatele nostru şi procesul continua, cu aceeaşi serie de şicane penibile transformându-se treptat în “cine sunt, bă, ăştia?” Rumoarea creştea şi erau acum aproape toţi, îngrămădiţi ca în faţa unei grozăvii, întărâtându-se ca o adunătură de câini fără stăpân şi răsărind pe alocuri o rezolvare a straniei situaţii: “Hai sa-i batem!” Incepând instantaneu să estimez cam despre ce este vorba în propoziţie, am concluzionat că sunt cam 20 ,give or take. Situaţia denaturase flagrant şi am început să mă gândesc la ce e mai rău. După ce că eram doar 3, eram şi cu o treaptă-două mai jos ca ei.

În discuţiile de mai sus începuse să se distingă efectul inconfundabil al alcoolului, care în asemenea situaţii are proprietatea “Spice up your life”. Gândurile începură să îmi vâjîie în cap,  adrenalina îmi unse rotiţele micii uzine, sângele îmi zvacnea antigravitaţional în tâmple. Sunetul unei presupuse flegme îmi opri şirul gândurilor şi încercarea de a fi în continuare atent la zgomotele semi-articulate din spatele meu. N-apuc să încep să mă întreb dacă oare pe noi ne vizase, “ba poate m-a şi nimerit, sau poate că a scuipat doar pe jos, ca un ţăran ce e”, că din senin îmi încolţi în cap o altă ipotetică situaţie. “Toate ca toate, dar dacă vreunu din giboni şi-o scoate şi începe să se pişe, chit ca o fi să îmi rup gâtu pe betoanele astea, tot îl iau p-ăla şi pe cel mai la îndemână cu mine la vale” îmi răsună tare gândul în urechi, şi imediat mi se făcu teamă de el, la fel cum te sperie o catastrofă inevitabilă. N-apuc să rumeg bine imaginea asta, cu mine prăvălindu-mă în hău ca un Mihai Viteazul cu un Hassan Paşa de gât, că deodată apăru de peste umăr, între mine şi unul din prieteni, un cap negricios, venit în recunoaşterea stealth a inamicului. Ai fi crezut că e atât, doar un cap, suspendat undeva între noi, de sine stătător, ca Hand din Adams Family. Am presupus totuşi, pe baza obişnuinţei, ca (s)pionul avea şi un corp, şi pe baza capului, grumazului şi a unui umăr pe care îl vedeam acum cu coada ochiului, un corp destul de mare şi de încercat fizic.

Trebuie spus că noi am stat tot timpul în expectativă, cu spatele spre ei. Nici unul dintre noi trei nu spusese nimic până în momentul acela, sperând fiecare (în naivitatea noastră) că lucrurile se vor rezolva de la sine, haita se va plictsi să ne miroasă ouăle şi îşi va vedea de treaba ei mai departe (răgete de împerechere, marcat teritoriu sau orice altceva aveau în plan). Însă în capul meu aveau loc lupte crâncene, rotiţele scrâşneau la limita puterii, prichindeii din uzină intraseră în stare de alertă şi strigau unii la alţii ce au de făcut.. meltdown alert. Peste toate acestea veni impasibilă, ca un fermoar de sac de plastic, vorba unuia din spatele cârdului :

“Aaa, ăştia sunt d-ăia care fumează joint-uri şi d-alea..”

Instantaneu, întreaga mea activitate cerebrală se curmă. Învârtiserăm ceva mai devreme, că tot nu ne mai văzuserăm de mult, iar jam session-ul se terminase poate de o jumătate de oră.  Luptele îngheţară, rotiţele se opriră scurt, vuietul se înghiţi în gol, totul într-un nesunet desăvârşit. Prichindeii rămăseseră care pe unde îl prinsese flama, toţi cu ochii şi gurile căscate, pierduţi undeva în ceafa mea, spre punctul imaginar de unde izvorâse miraculoasa frază; unul scăpă o cheie franceză pe jos, dar nimeni nu-l luă în seamă.

Omul vorbise cu aerul unui cunoscător păţit cu “de-alde d-ăştia”, şi cu vocea gâlgâind de compasiunea cu care spui “Saracu’, n-are un picior..” Aerul se umplu cu nedumerirea lor onomatopeică, însă aproape toţi adoptară compătimirea sinceră şi şovăiala instinctuală a omului în faţa a ceva ce nu a mai văzut, din glasul primului. “Aşa e, mă, aveţi?” îşi făcu loc o altă voce, sau poate că era tot a celui mai devreme, noul formator de opinie a grupului.

Mă întorc spre ei inconştient, canalizat de fosilele tuturor stărilor prin care trecusem în seara aia şi le spun senin, de parcă stătuserăm la poveşti până atunci “Nu, prietene, am venit la o sămânţă şi un suc..” Şi ridic demonstrativ sticla aproape goală în lumină telefoanelor, în timp ce cu ochii rămăsesem în întuneric şi căutam cu fervoare pe jos eventuale dovezi incriminatorii că wild guess-ul lor fusese spot on. Am apucat să văd doar că într-adevăr, erau foarte mulţi.

Dacă ei m-au crezut, au decis că suntem doar “nişte unii” şi n-au ce împărţi cu noi sau, din contră, nu m-au crezut şi s-au ferit să aibă de-a face cu asemenea indivizi cum ne conturam noi .. nu voi şti niciodată. Cert este că “opinia publică” se schimbase flagrant şi se auzi un cor nesincronizat de şoapte ca pentru ei “Laaasă-i băăă..” urmat de zgomotul câtorva care deja se depărtau. Unul singur, probabil rămas cu ea sculată de mai devreme de deficitul de sânge care îi ajungea la creier mai spuse “Îi luăm, bah?”, copleşit imediat de reacţia generală de mai devreme, acum mai zgomotoasă. Se depărtară astfel, câţiva mai din urmă chiar cerându-şi scuze în numele grupului  :-O Cortina căzu cu o râgâiturâ demnă de un teritoriu însemnat în Kalahari, probabil a neterminatului cu erecţia cronică, urmată de auto-explicarea “Adică noapte bună!”

După câteva minute, când ne-am luat tălpăşiţa, am descoperit că ne luaseră pachetul de ţigări. Adevăru e că nu vezi în fiecare zi Dunhill Fine Cut.

În drum spre casă am lansat o serie de întrebări la care chiar aş vrea să vă cunosc părerea. În primul rând.. mai avem vreo şansă? Noi, românii. Adică se mai poate face salva ceva? Se mai poate spera la o însănătoşire? Pentru că amputarea, arderea totului din temelii sunt soluţii care există mereu. În ce altă ţară s-ar mai putea întâmpla acelaşi lucru, care, în ansamblul său, e radiografia unei tumori adânci şi vechi a cuiva care n-a vrut să meargă la doftor că îi e frică de injecţie.

Apoi posibilitatea, fie ea pur ipotetică, ca weed-ul să mă scoată dintr-o situaţie complicată prin fascinaţia subordonată, temătoare, a idiotului care îşi reduce reacţia la “not funny, blood”, deşi fericită în cazul de faţă, este extrem de tristă ca situaţie generală.

Mă văd din ce în ce mai des forţat, dupa câţiva ani de visat frumos la “power to the people” şi la ce-o să facem şi dregem eu şi cei de-o vârsta cu mine, să dau buzna în realitate. Iar realitatea este că eu dacă îmi adunam toţi cunoscuţii din generaţie cu mine ajungeam poate la o adunare comparabilă cu a lor, în timp ce ei erau una din zecile de găşti pe care le văd numai în Slobozia. Realitatea este că suntem, cum va spune tătaru’, şi îi recunosc deja copyright-ul, doar nişte viermi. Nişte viermi născuţi, formaţi şi îngropaţi  claie peste grămadă, nişte viermi care (ce-ar putea să facă altceva?) viermuiesc în disperarea lor de a ajunge la liman. Un liman generic, un ceva care e de bine, dar de care nimeni n-ar putea să îşi dea cu părerea bătând cu pumnul în masă, un fel de rai al musulmanilor. Faci ce trebuie şi ajungi acolo unde e soare,frumos şi 42 de virgine. Nu sunt 42 de virgine? Sunt 42 de stafide, zici? Eh, măcar e soare. Şi sunt bune şi stafidele dacă tot mi le dă moca şi nu trebuie să viermuiesc din răsputeri pentru ele. Un fel de “să fie bine, ca să nu fie rău, c-aşa-i frumos”.

Până atunci însă trebuie să viermuim şi să ne batem pentru frunza noastră de dud, şi să facem mătase şi pentru ăia care mănâncă şi se fofilează de la muncă, şi pentru ăia care fura frunza şi mătasea altuia şi pentru ăia care sunt viermi şefi şi vând toată frunza mai bună la viermii din străinătate, pe te-miri-ce. Iar dacă nu te descruci cu toate astea, statul te striveşte netam nesam, ca pe un vierme.

in delir

Miros de pix ieftin si parfum de la tata. Jeg sub unghii si degete murdare prin par inca nu destul de lung. Ba e lung. Prea lung. O sa il tund.

Sange imi picura de pe barbie.. e caldut.. se impotmoleste putin printre fire, cum s-ar impiedica de sireturi.. se aduna dezorientat si se pravaleste zambind tamp pe tricou. Deschid ochii. E al meu. Nu ma doare nimic. Ma doare tot.

Am un nod in gat .. e acolo de mult dar il simt abia acum, ca pe un epicentru al unui cutremur continuu si iremediabil.

Am gresit. Iar. Aerul din jurul meu fuge in colturile incaperii, care acum sunt multe si ma strapung de la un cap la altul. Inca nu stiu pe ce lume sunt. Nu stiu ce se asteapta de la mine. de catre toti cei multi de pe strazi.

Sunt slab si m-am increzut in oglinzile mele care ma faceau sa par puternic. O sa le sparg.

Sunt intr-un film care imi da iluzii ca si realitatea e la fel. In filme fetele sunt luminate si toti primesc ce isi doresc. Actori ieftini zambesc steril si se saruta mat, inodor. Si sunt iubiti pentru asta. Sa-i fut!

Am parkinson spiritual. Nisipul imi scrasneste intre dinti iar in capul meu e macel. Sweet is the taste of blood and mud, for if you feel it, you are alive.

dumnezeu nu exista, iar daca exista, sa-l fut si pe el. Inaintea lui Leonard Cohen. Nu exista legi, nu exista reguli, nu exista “ce ar trebui sa faci”. Exista doar haos. Cine stie sa il gestioneze supravietuieste. Cine nu, goes extinct. One way or the other.

Conştiinţa de sine a cocalarului – adevăr uitat sau legendă? (partea a II-a)

Urmând îndeaproape tendinţele generale ale Bucureştiului, Piaţa Presei Libere este unul dintre locurile care iţi iau ochii cu o opulenţă ostentativă a cadrului general (majoritatea clădiri de birouri)  şi iţi taie rasuflarea prin componenta.. socială. Valenţa duală a zonei este simplu de explicat. Pe de-o parte, este terenul de joacă al unor băieţi care au învăţat din Dallas că dacă eşti foarte bogat e musai să ai sediu cu multe geamuri. Şi cu ocazia asta să ne aducem aminte de vremuri mai simple. Dau o bere pentru toţi cei care se uitau la asta dinainte să ştie să citească.

(şi pentru ca nu pot să mă abţin, iată unul dintre commenturile de pe youtube ale clipului de mai sus : “Dallas OMG! Old as shit. When this serial playing on CBS, in the Central Europe was comunism. Holly crap!” Nu v-a plăcut asta?  )

Pe de altă parte, Piaţa Presei este axis mundi pentru tot ce tranzitează în fiecare zi spre/dinspre Crângaşi pe de-o parte şi Bucureştii Noi-Chitila de cealaltă, cu bonusuri Laromet şi şantierele din Pipera.

Acestea fiind spuse, aşteptam într-o zi un mijloc de transport exact în aceasta zonă, idee ce s-a dovedit ulterior a fi foarte proastă, întrucât mi-am petrecut acolo in jur de 30 de minute. La puţin timp de la ajungerea mea în staţie, se aşază lângă mine un om pe la 40 de ani cu care chiar schimb câteva cuvinte la iniţiativa sa.

Apoi, pe măsură ce timpul trece şi eu realizez că mă enervez inutil, scot căştile şi încep să ascult radio. După câteva momente, şi interlocutorul meu de mai devreme îşi scoate telefonul şi (probabil în lipsă de caşti) incepe să îşi treaca în revistă muzica. Acum, eu ştiu că e bine şi frumos să fii tolerant, dar când manelele lui mi-au acoperit ce ascultam eu la căşti şi am dedus după starea lui că are de gând să le cam ia la rând, răbdarea mea a scăzut drastic. Deşi ca idee ceea ce ascultam eu nu are nici o relevanţă, o să spun că era una din puţinele melodii cărora nu le dau niciodată “next” în player. Asta ca să am motiv s-o postez aici.

Aşa că îmi scot tacticos căştile şi mă întorc spre individ.

• -Vă rog frumos sa opriţi sau să daţi mai încet. 
• -Da’ de ce? /:)
• Pentru că mă dreanjează şi nu sunt obligat să ascult vreau-nu vreau ce ascultaţi dvs. 
• Pâi da’ nu suntem în mijloc de transport.  ?

Trebuie să recunosc că n-am percutat din prima. Deşi mă aşteptam la orice fel de replică din partea lui, asta mă debusolase complet.

Carevasăzica ei, cei mulţi si mitocani, ştiu că problema e de la ei din curte. Ştiu, în micul lor adânc, că au de ce să se simtă cu musca pe căciula când îi tragem de mânecă. Şi noi care am credeam că ei chiar nu au discernământ de nici un fel..Nu cumva noi am greşit socotind că nu se poate avea pretenţii de la ei? Nu cumva am pierdut teren prin toleranţa noastră, pe care ei au cladit pentru noi proaspete modele de funcţionare în societate? Şi cum românului îi plac modelele astea sclipicioase care nu presupun valori clădite în timp la fel cum îi plac cladirile cu multe geamuri, ne-am trezit în faţa unor bariere lungi răsărite din minţi scurte.

Cert este că dacă mai există timp să ne dăm şi noi cu părerea despre una sau alta, acela e limitat. Pentru că deja, în cazul improbabil în care îşi opreşte muzica sau îşi ridică de pe jos gunoiul aruncat mai devreme, o va face de parcă e o favoare pentru tine (aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu, după îndelungi dezbateri). Şi eu n-aş vrea, dacă mă gândesc mai bine, să le ramân vreodată dator cu ceva.

Conştiinţa de sine a cocalarului – adevăr uitat sau legendă? (partea I)

Ieri dimineata ma duceam plouat la un examen, cam nepregatit, trezit de curand si bineinteles in criza de timp. Ma urc evident in primul autobuz care trece, macar sa ma stiu pe drum spre facultate si nu asteptand zadarnic 131 care sa ma duca direct in Romana. In urma urmelor, trebuia sa fiu si realist.. era duminica.

In aceasta stare de spirit m-a intampinat suita de sunete aferente inchisului usilor si plecarii de pe loc a autobuzului, si pe langa toate acestea o serie de onomatopee sugerand exteriorizarea unor primate bine dispuse. Ridic privirea din podea si constat ca nici auzul si nici experientele trecute nu ma inselau. La mijlocul autobuzului, corect amplasati in spatiul pentru persoanele cu deficiente, se intretineau doi.. baieti. Care aratau cam asa.

(N.B.  poza asta se datoreaza unui tovarash in ale revolutiei, deci strangeri calde de maini lui Jean Paradigma )

Ar mai fi cazul sa completez doar ca ambii aveau chică in genul Roberto Baggio daca il naufragiezi pe o insula  pustie vreo 10 ani. In plus unuia dintre ei ii lipseau toti dintii pe dreapta-faţă. Adica jumatate din cei de pe maxilarul superior, insa toti la rand. Stiu.. prea multe detalii.

Nu trece o jumatate de statie ca il vad pe cel cu dantura aparent intacta ca se apuca de bara orizontala din dreptul usii din mijloc si dupa cateva schimburi de replici cu fermecatorul sau interlocutor incepe sa faca tractiuni. Nu una-doua. ci serii de cate 5, in diferite stiluri si cu diferite complicatii care sa ii aduca lui mai multa satisfactie. Astfel, pasiunea sa pentru acest procedeu cumulata cu abilitati fizice dezvoltate in ani de săpat şanţuri face ca activitatea sa continue pana in Piata Presei. Evident ca nici macar gramada de oameni care voiau sa urce sau sa coboare din autobuz nu l-a putut intrerupe. Nimeni nu i-a spus nimic in ciuda faptului ca a fost in centrul atentiei celor care se contorsionau in fel si chip ca sa aiba loc pe langa el.

Trebuie spus ca intotdeauna am avut un respect bine definit, pe care il exprim deschis de multe ori, pentru oamenii care isi castiga painea prin munca fizica. Atata timp cat stiu sa fie decenti si au respectul si bunul simt instinctiv al celui care stie ca majoritatea oamenilor din jurul lui au mai multa scoala decat el si ca scoala = good. Evident, nu a fost cazul. Astfel, imi fac cu greu loc printre discutiile despre bicepsi si steroizi si amintiri despre performantele sale din vremuri de mult apuse. Calc peste instigarile pentru celalalt care se multumise sa urmareasca din fereastra totul. Ma feresc de rasetele lor de imbecili si ajung in epicentru. Din fericire creierul meu a blocat majoritatea discutiilor dintre cei doi.

Ajuns in imediata apropiere, ii spun foarte calm si incet performer-ului ce parere am eu. Cum ca bara aia are alte folosinte, ca el (gibonul) incomodeaza calatorii si ca daca vrea neaparat sa faca asta sunt o gramada de tevi, crengi si altele din aceasta familie pe care le poate folosi. Reactia sa abundenta de indignarea ii fac observatie tocmai eu care nu am fost deranjat nu s-a lasat asteptata. A venit peste mine cu un masacru al limbii romane si duhnind de chestii pe care nu pot sa mi le imaginez. Vazand cu coada ochiului, probabil inspirat de divinitate, cum 131 vine tare din urma, cedez mijlocul terenului si cobor fara sa mai scot vreun cuvant, dar scapand un gest de lehamite a ”n-ai cu cine.”

Ma urc deci in 131 si ma asez sa ma mai uit pe cursuri, in care ma afund pana cu o statie inainte de destinatie. Cand ridic ochii din foi, mai sa-mi dau palme! Distrusul isi continua evolutia la acelasi aparat, de data asta la bustul gol.

Si acum.. toti dupa mine:  je dez oazo. (…) tiu a dez oazo (…)

…. to be continued.

Am intalnit si romani fericiti

Cei care au avut privilegiul sa iasa din tara stiu ca a vedea la televizor aceleasi locuri pe care le vizitezi acum este doar o palida consolare a realitatii.

Poate ca dau si eu o importanta prea mare ideii asteia, dar de fiecare data cand am trecut granita si m-am departat destul cat sa nu se mai auda manelele de la stopurile din orase, m-am simtit in alta lume. Nu e o figura de stil..ma trezeam pe strazi, strain cu totul de acele meleaguri pentru ca ceva.. aproape imperceptibil la inceput.. e altfel. Ceva cu care iti vine greu sa te acomodezi, ceva care tot trece pe langa tine, soptindu-ti in ureche o jumatate de cuvant. Dupa o vreme iti dai seama. E o ordine. O oranduire, o respectare a unor reguli care stii ca nu sunt in legislatia nimanui, si pe care nu le-ai auzit niciodata, dar pe care le ai si tu in minte si stii ca au sens. Elemente de administratie, de estetica, de sanatate elementara. E un fel de “how it’s supposed to be”. Si pe masura ce stai acolo.. se formeaza un sentiment.. de apartenenta stangace la acea ordine omniprezenta.

Romania are alt feeling. Poate mai trist, mai condimentat, mai plin, mai tumultos, mai rosu-galben-si-albastru, dar e al ei. Si indiferent ca recunoastem sau nu, macar un iz din el ne place. Ma trezesc insa uneori, cu narile pline de mirosul Romaniei, ca am senzatia aceea ciudata de strainatate. E suficient sa fie bordura dreapta, trotuarul relativ curat si sa nu se auda nici un claxon (sau Nisipul sa fie ud
Iar marea un pic amara ).. si parca ma simt in strainatate. Cel mai des mi se intampla asta in zonele dichisite recent si m-am regasit chiar oprindu-ma sa caut ceva care sa ma convinga ca lucrurile sunt normale, ceea ce se intampla aproape instantaneu.

Zilele trecute, iesind sa iau o gura mare de aer pentru restul sesiunii alaturi de doi prieteni, am ajuns la Universitate, iesirea spre Spitalul Coltea. Sigur stiti ca s-a amenajat un mini-spatiu de pierdut vremea cu o fantana arteziana bizara. Exact genul de loc de care spuneam. Nu apuc sa fac doi pasi cand vad, pe spatiul verde ce inconjoara fantana, un domn cu aspect de tractorist retras din activitate in picioare si inca unul ce aducea a zidar necalificat, in echipament, asezat sau mai degraba revarsat. (Fantana, nu stiu daca ati observat, consta in cateva cadre din tevi mai groase si multe tije subtiri verticale pe care curge apa.)

In mijlocul atentiei tuturor din parc,  cel din picioare lovea repetat tijele pe care curge apa cu un bat, vizibil entuziasmat de activitatea pe care o intreprinde cu mare maiestrie. Arata exact ca un neandertal care a gasit o ciomaga si se hîhîie gutural in stropii expulzati violent de pe tije. Deci eram in Romania, m-am linistit. Pana cand neuronii mei s-au gasit cu totii si au inceput sa dezbata cum sa perceapa ceea ce se intampla afara, unul din ai mei tovarasi se indreptă foarte apasat spre cei doi. Sigur, totul in ideea de a le cere explicatii (la care are dreptul, in calitate de contribuabil), el asteptandu-se sa se poate avea o conversatie inteligenta cu ei. M-am dezmeticit si eu si i-am urmat initiativa, ajungand in preajma dialogului dupa cateva momente.

Stupefactie. Nea’ Caisa care pana acum se distrase ca un copil idiot cu o jucarie noua incepuse sa ne explice ca e o operatiune de desfundat tevile.

Inutil sa spun ca unele dintre tije se deformasera plastic si apa se prelingea sui pe ele. Ne-am asezat pe cea mai apropiata banca.. descurajati de siguranta cu care ni se explicasera niste proceduri intr-un limbaj ce sugera de liceu neterminat la zi, chiar acum 40 de ani. Evident ca n-am putut sa ma abtin.

“-Si de unde stiti de procedura asta pe care o faceti acum?

-De la constructoru’ fantanii. El mi-a zis ca asa trebuie.

-Si dansul tot asa face, cu instrumentul acela?

-Da exact!” imi raspunde marlanul si se intoarce senin inspre mine in timp ce asambleza batul cu pricina si legatura de nuiele de care o separase, impreunand inapoi matura initiala.

Am simtit ca innebunesc. Dau sa deschid gura dar abia bagui ceva sarcastic de genul “Dar vad ca ustensila dumneavoastra e din doua piese..” si un gardian public care statuse mult in soare la viata lui se apropie.  Si ii intreaba aproape protectiv pe cei doi daca e vreo problema. Cu alte cuvinte daca erau deranjati….

Restul zilei am incercat sa gasesc iepuri la costum, cu un ceas de buzunar in mana, care sa alerge panicati ca intarzie la o intalnire, dar nu am gasit nici unul. Deci am ratat inca o sansa. Insa ceva imi spune ca nu e totul pierdut.