simply fucking brilliant

Neputința

I was wasted one night …

Cel mai Făt Frumos Viteaz cel Mare, Bătrân și Sfânt se pierde în vuietul crivățului.

Se întinde nimic peste tot. Se dizolvă tot în nimic. Rezultă un mare nimic cu din tot. Totul se pune, se contabilizeaza în registri, se adună și se scade după caz. Rezultatul e realitatea fiecaruia. La mine iese cu minus uneori. Si atunci stiu că nu e bine și refac calculul. N-are cum să iasă cu minus. Nu ne-a predat încă minusul. Cum cine? Cine trebuia să ni-l predea.

Tot pierd din prima etapă. Prima oară am crezut că sunt tolerat așa mai departe. Dar de fapt pierd toți. De unde să știu eu înfrângerile celorlalți? Eu le stiu pe-ale mele. Asta am, cu asta lucrez. Aiurea! Toti pierd, e clar. Suntem toti o apă și-un pământ. Și-o plantă. Și-o viață.

knock down, not knock out

Took a hit with the left

Round four, eight left

He follows up before the break

Bell rings, it’s too late

Got a cut on a lid

Left eye, a nick

Use an iron to stem the blood

Ice will do the rest

You went down, a slip

Round six, six left

Get up, get up, get up

I’m not so strong

I’m not so strong as I look

If you can open your heart

To a blow or a kiss

Meet them as one and the same

There’s a sense of relief when you know you’ve been beat

All your defence melts away

I’m not so strong

I’m not so strong as I look

When you’re hit by a glove

You might never get up from

All you can do is pray

That the contact is sweet

Oblivion deep

Broken’s a place you could stay

Now I’m lost in a fight

Where I know I’ll get ploughed

Finessing my jaw to his right

It’s not the defeat

That shows up the weak

It’s how you respond

When you’re down

I am vulnerable, I am insecure

And behind that lies one more illusion

I’m invincible, indestructible

And behind that lies one more illusion

I’m not so strong

I’m not so strong as I look

You went down with a right

Round ten, two left

Holding on, give him your weight

Referee cries break

You got hit, went down

Taste fear, get up

Stay inside to the sound of the bellOnly two rounds left

Right hook, lost heart

Went down, stayed down

No comment. :”>

http://www.facebook.com/pages/Street-Delivery/69908827073?ref=mf

Există oameni atât de inteligenți că m-aș închina lor

Mie nu imi plac oamenii care imi recomanda filme. Pentru ca cei mai multi o fac prost. Există câteva filme care îmi plac, majoritatea ma lasă rece sau mă dezgustă prin simplitatea lor penibilă, și e apoi un club exclusivist de capodopere care mă dau peste cap.

Tata are o vorbă.. că un film bun este ăla care te face să te simți un om mai bun după, sau și mai bine.. să vrei să fii un om mai bun. E o perspectivă interesantă și nobilă, complet validă și am luat-o ca atare o perioadă destul de lungă, până când mi s-au urcat și mie aburii în cap și am început să am propriile gânduri. Filmele pe care eu le consider bune sunt cele care mă paralizează când se termină. Mă lasă incapabil să fac altceva decât să mă gândesc la ce tocmai s-a produs în fața ochilor mei. Mă decuplează complet de lumea pe care o știam înainte și îmi deschide o pereche nouă de ochi, care îmi dă un unghi în plus.

Mi-am promis, cu toate riscurile posibile asumate, că voi spune de unul dintre aceste filme tututor oamenilor la a căror părere țin. Este de departe cel mai grav pe care l-am văzut, și absolut genial în deplinătatea sa. Se numește Synecdoche New York (sy-nek-duh-kee), și este scris și regizat de Charlie Kaufman, omul care a creat și Eternal Sunshine of the Spotless Mind. L-am văzut de două ori la interval de o săpămână, și de fiecare dată m-am întregit cu el. Și ca să îmi dea clasă definitiv, când filmul se termină și eu ma pierd în hăul nimicniciei proprii, vine coloana sonoră să mă ungă pe suflet ca mângâierea mamei pe care abia o ghicești, și să țină frâiele trenului de revelații ce scrașnește în capul meu.

Vă pun și un trailer, însă doar pentru că este perfect. În sensul că nu spune nimic, și pare perfect mediocru.

Dacă mă iubiți, luați-l și devorați-l. Și apoi spuneți-mi ce v-a făcut, fiecăruia.

No comprendo

De ceva timp, viața mea e dedicată cunoașterii. Sunt prost, nu mă interesează carți, studii, mai știu eu ce surse de knowledge produse de oameni de toata isprava de-a lungul istoriei. Ego-ul vârstei (și al zodiei, vor spune unii) mă împiedică să accept ce cred alții de la început. Eu sunt empiric. Eu trebuie sa am revelațiile mele. Pe care sa le țin pentru mine pentru rumegat adițional sau să le transmit mai departe ca produse finale, dar să fie stoarse din nopțile mele nedormite. Dacă se potrivește pe urmă cu ce a zis, știu eu.. Schopenhauer, poate că asta o să mă facă să mă bat cu palma pe umăr un pic, poate că nu.

Viața e un mare joc. Cu un set de reguli in perpetuă evoluție și schimbare, pe care eu mi-am propus să le aflu și să le ințeleg. Și să joc după ele. Da, știu ca și cei care trișează bine caștigă. Nu mă interesează. De câteva luni mi-am propus să supra-gândesc totul. Să demontez toate mecanismele pe piese, să văd fiecare de unde vine și unde se duce, care pe cine influențează, și cum. Nu sunt fanul meu numărul unu, nu mă entuziasmeaza asta foarte mult, nu cred că e cea mai bună tactică, dar e natura mea și am imbrațișat-o de dragul meu și al rezultatelor mele. Am avut de caștigat de pe urma ei, dar la fel ca un copil cu o jucărie nouă, nu știu să o asamblez înapoi cum a fost de fiecare dată. Cu alte cuvinte, somnul rațiunii naște monștri, în schimb insomnia ei duce inevitabil la paranoia.

I told you that story to tell you this story. Am ajuns să ințeleg foarte bine majoritatea oamenilor, din perspectiva cauză-efect. Înțeleg personalitatea, înteleg perspectivele și aspirațiile, înțeleg fricile. Mă depașește complet mentalitatea. Principiile și sistemul grandios de reguli după care lucrează majoritatea mă face să mă simt prost. Nu vi se intamplă, în discuție cu diverși…să îți vină să il iei de guler și să îi urli intre ochi “De ce, bă? zi, bă, de ce sa faci așa/spui asta/crezi asta?” Mie asta imi vine. Stiu. Nici eu nu am toate piesele la mansarda. But still.

Am fost si eu ca tot omul, la un revelion. Mie mi-a placut. N-a fost epic win, dar a fost win. Pe scurt, I had lots of fun, the booze was plenty, am dat foarte rapid o lovitură de stat prin care am devenit oarecum second in command pe acolo (dupa gazdă), și am controlat și muzica pe chestia asta. I was a good ruler, myself. The most loved me, the rest feared me. My win. Dar sa revenim la partea funny.

Cum ajung acolo, obosit de pe drum, evident că am simțit nevoia să bat un cui. La masă cu mine.. o tipă cam de-o seamă, poate un pic mai mică, cu dread-uri de câțiva ani buni. Cum învarteam eu acolo florile.. mă intreabă “Ce-i aia?” Îi răspund, ușor amuzat, crezând că mă ia la mișto. “Dar e legal, nu?” Dupa care întrebări despre ce e efectiv și dacă să o crești e legal și dacă să o cumperi e legal.. on and on:|. Eu sunt un om înțelegător. Prietenii pot sa confirme. Înțeleg că alegi să nu miroși florile. E perfect ok, e treaba ta. Dar de ce sa te afiliezi unei culturi la nivelul ăla și să nu ai habar de principiul lui de bază? DE CE BĂi fată băi? Asta dupa ce în urmă cu câteva zile, invitat la ziua unui prieten, l-am vazut pe altul care, stând în cercul sacri, își ridica gulerul peste gura și nas când trecea prin fața lui cuiul. DE CE BĂ? Nu vezi că noi nu murim nici unu? Și in al doilea rând.. nu știi să iți tii respirația decât teatral, cu gest bogat să te vada lumea că ești neprihănit?

Apoi, printr-o suită de înâmplări, odată cu puterea executivă în mica noastră societate, a venit si responsabilitatea (spre deosebire de restul României) si m-am ocupat din pură plăcere, de hrănirea multelor guri. Evident că în condițiile in care nu am avut lemne, cărbunii aprinsi direct de la butelie s-au dovedit un pic potrivnici. Si cum aveam două grătare de făcut în același timp, și tot noi (me and a couple of friends) ne ocupam și de pregătit carnea.. unul din grătare s-a hotărât ca el nu prea vrea să ardă cum trebuie si am cam stat după curul lui. Astfel, dupa ceva timp de stat in fum, suflat și făcut vânt și aprovizionat continuu cu tot ce mai aveam nevoie, își face apariția unul dintre viitorii consumatori (cel mai plictisitor om în viață, fix cocalar oldschool, care, ei bine, era combinat cu tipa cu dreaduri. I know ). And I quote: “Nu prea se aprinde ăsta, nu? Eu șasă ani la rând m-am ocupat de grătar, acum am zis să las pe alții.” Să moooori tu. DE CE BĂ? De ce să îmi zici mie ce grătare ai făcut tu la viața ta? Cu ce mă ajută pe mine acum?

Anyway, grătarul is a big hit, mai ales după ce i-am ținut p-ăia dinăuntru în foame câteva ore până a fost gata totul pentru douăj’de inși, so I go back inside, gust si eu din toate și până să se dumireasca toti ce se intâmplă, preiau înapoi muzica. The party is back on, alea alea, lumea e beată așa că savurează și chestiile un pic mai agresive pe care le găsesc, un prieten la mixer amplifică totul… și… la un moment dat, nu știu de unde… 3 țigani îmbrăcați de sărbătoare. Nu romi. Două ele și un el.. între lumea care se dansa. Etapa următoare.. ați ghicit, au început să ceară salam. Moment în care obiectivul nostru, al tuturor celorlalți, a fost să îi facem sa plece. (Nu erau chiar neinvitați). Am pus PATRU ore doar Pantera și Metallica și System of a Down și tot ce-am mai găsit mai supărat. Nimic. Când au dansat pe Travka am zis ca eu n-am cum să las asta să se întâmple, și la sugestia celorlalți, am încercat tactica “fără muzică”. Moment în care și-au pornit ei telefoanele. Nu mai contează ce-a urmat. Eu știu că proștii se plictisesc greu. dar DE CE BĂ să stai cu orele acolo unde nu ești dorit și unde n-ai nici cel mai mic motiv să te simți bine?

(va continua..)

naicum

Asa a fost, asa v-o spun:

Zgriptzu Rocksailor (9/2/2009 4:32:23 AM): i’m tough

Dushmanu (9/2/2009 4:32:25 AM): in schimb ai ciclu

Balada viermelui de mătase – Cântec de jale fluierat a pagubă

Era mai frumos oraşul meu când eram copil. Era mai frumos şi în anii de liceu. Pentru că, orice s-ar fi întamplat, ştiam că o parte a lui este a mea. Adică ştiam că am unde să mă duc la o bere sau la o vorbă cu un amic şi să mă simt acasă. Acasă-ul general, macrocosmosul acela mic, care adună şi macadamul pe care băteai mingea, şi drumurile ştiute ca-n palma,  călcate de sute de ori, de la casa în care ai primele amintiri, la şcoală, liceu şi apoi la barul în care ai băut cu vinovăţie primele beri, care nici nu-ţi plăceau. Şi şcolile, şi parcurile, şi cinematograful acum desfiinţat, şi spitalul (aceia mai ghinionişti dintre noi).

Cu mine pierdut undeva în Bucureştiul cel mare preţ de trei ani cât trei fise, timpul din Slobozia s-a înlănţuit într-un joc premeditat mai drăcesc, hotărât parcă să recupereze pentru cei 19 ani în care aşteptase după mine. Deşi îmi amintesc mereu cu plăcere de “cum era înainte” şi mă trezesc adesea că mi-e dor de ce am lăsat în urmă, din ce în ce mai mult mă simt străin în oraşul ăsta care vrea să fie şi el mare, şi face primii paşi în materie de ifose şi impresii de high-life.

Aşa se face că, în ultimul timp, ca să fug de vuietul manelelor sau al altor specii de jeg audio, de sclipirile paietelor de pe tricouri roz şi de haitele aciuate pe bănci şi la shawormerii noaptea, m-am refugiat la marginea unui parc, pe un stadion neterminat şi lăsat în paragină din anii ‘90, à la Roumanie.

Acolo m-am retras strategic şi în noaptea trecută, alături de doi prieteni (tătaru’, un mai vechi colaborator al balamucului meu, nu îşi va lăsa reacţia aşteptată). La un taifas, la un “long time no see”, la o şezătoare de “ce mai zici?” şi “mai ţii minte când..” N-a fost să fie.

Cum stăteam noi acolo, povestind tâmpenii şi râzând pe rupte, vedem pe coama stadionului, venind dinspre oraş, o ceată de flăcăi neaoşi, întrecându-se în zbierete, râgâituri şi hîhîieli. În întuneric destul de greu să vedem exact cam câţi erau, însă ecranele de telefon aprinse presărate în şirul indian care se îndrepta ca un miriapod curbat spre noi m-au făcut să înţeleg că sunt destui spre prea mulţi. Am dezbătut în câteva replici scurte dacă să plecăm şi am decis să nu, doar n-aveam de ce  (how wrong we were!). Am coborât parcă înţeleşi dinainte tonul şi am aşteptat mai degraba curioşi trecerea lor prin spatele nostru (eram aproape de jumătatea tribunei, iar ei continuaseră traseul de-a lungul coamei).

Auzindu-i din ce în ce mai aproape, am început să mă gândesc fără să vreau la posibile vociferări ale avangardei lor în caz că eram depistaţi, deşi până la urmă nici n-ar avea, domnule, de ce să vocifereze. Noi nu deranjăm pe nimeni aici. Asta e şi ideea stadionului.

Dintr-o dată, prea devreme parcă pentru zgomotul paşilor de sus, o lumină difuză cazu pe noi dinspre ei. Din sporovăiala agramată şi lălaielile care veneau ca un întuneric, se detaşă o voce mai clară, dar la fel de murdară.

“Bă, aveţi seminţe, aveţi suc? Mi-e sete!” … Şah mat. Noi aveam şi suc şi seminţe, iar ei tocmai aveau un motiv de harţă. O parte din sporovăieli se transformă în hîhîieli, iar protagonistul, simţindu-se în centrul atenţiei, coborî câteva trepte ca să ne vadă mai bine şi repetă totodata întrebarea pe un ton mai agresiv. Mi-am spus mie foarte clar că n-am să le dau nici suc nici seminţe, deopotrivă  pentru ca aşa e normal (eu decid ce fac cu sucul şi seminţele mele) şi pentru că mă scârbea ideea ca acel stimabil să îşi pună buzele pe gura sticlei sau să îmi scormonească seminţele.

Între timp câţiva se adunaseră în spatele nostru şi procesul continua, cu aceeaşi serie de şicane penibile transformându-se treptat în “cine sunt, bă, ăştia?” Rumoarea creştea şi erau acum aproape toţi, îngrămădiţi ca în faţa unei grozăvii, întărâtându-se ca o adunătură de câini fără stăpân şi răsărind pe alocuri o rezolvare a straniei situaţii: “Hai sa-i batem!” Incepând instantaneu să estimez cam despre ce este vorba în propoziţie, am concluzionat că sunt cam 20 ,give or take. Situaţia denaturase flagrant şi am început să mă gândesc la ce e mai rău. După ce că eram doar 3, eram şi cu o treaptă-două mai jos ca ei.

În discuţiile de mai sus începuse să se distingă efectul inconfundabil al alcoolului, care în asemenea situaţii are proprietatea “Spice up your life”. Gândurile începură să îmi vâjîie în cap,  adrenalina îmi unse rotiţele micii uzine, sângele îmi zvacnea antigravitaţional în tâmple. Sunetul unei presupuse flegme îmi opri şirul gândurilor şi încercarea de a fi în continuare atent la zgomotele semi-articulate din spatele meu. N-apuc să încep să mă întreb dacă oare pe noi ne vizase, “ba poate m-a şi nimerit, sau poate că a scuipat doar pe jos, ca un ţăran ce e”, că din senin îmi încolţi în cap o altă ipotetică situaţie. “Toate ca toate, dar dacă vreunu din giboni şi-o scoate şi începe să se pişe, chit ca o fi să îmi rup gâtu pe betoanele astea, tot îl iau p-ăla şi pe cel mai la îndemână cu mine la vale” îmi răsună tare gândul în urechi, şi imediat mi se făcu teamă de el, la fel cum te sperie o catastrofă inevitabilă. N-apuc să rumeg bine imaginea asta, cu mine prăvălindu-mă în hău ca un Mihai Viteazul cu un Hassan Paşa de gât, că deodată apăru de peste umăr, între mine şi unul din prieteni, un cap negricios, venit în recunoaşterea stealth a inamicului. Ai fi crezut că e atât, doar un cap, suspendat undeva între noi, de sine stătător, ca Hand din Adams Family. Am presupus totuşi, pe baza obişnuinţei, ca (s)pionul avea şi un corp, şi pe baza capului, grumazului şi a unui umăr pe care îl vedeam acum cu coada ochiului, un corp destul de mare şi de încercat fizic.

Trebuie spus că noi am stat tot timpul în expectativă, cu spatele spre ei. Nici unul dintre noi trei nu spusese nimic până în momentul acela, sperând fiecare (în naivitatea noastră) că lucrurile se vor rezolva de la sine, haita se va plictsi să ne miroasă ouăle şi îşi va vedea de treaba ei mai departe (răgete de împerechere, marcat teritoriu sau orice altceva aveau în plan). Însă în capul meu aveau loc lupte crâncene, rotiţele scrâşneau la limita puterii, prichindeii din uzină intraseră în stare de alertă şi strigau unii la alţii ce au de făcut.. meltdown alert. Peste toate acestea veni impasibilă, ca un fermoar de sac de plastic, vorba unuia din spatele cârdului :

“Aaa, ăştia sunt d-ăia care fumează joint-uri şi d-alea..”

Instantaneu, întreaga mea activitate cerebrală se curmă. Învârtiserăm ceva mai devreme, că tot nu ne mai văzuserăm de mult, iar jam session-ul se terminase poate de o jumătate de oră.  Luptele îngheţară, rotiţele se opriră scurt, vuietul se înghiţi în gol, totul într-un nesunet desăvârşit. Prichindeii rămăseseră care pe unde îl prinsese flama, toţi cu ochii şi gurile căscate, pierduţi undeva în ceafa mea, spre punctul imaginar de unde izvorâse miraculoasa frază; unul scăpă o cheie franceză pe jos, dar nimeni nu-l luă în seamă.

Omul vorbise cu aerul unui cunoscător păţit cu “de-alde d-ăştia”, şi cu vocea gâlgâind de compasiunea cu care spui “Saracu’, n-are un picior..” Aerul se umplu cu nedumerirea lor onomatopeică, însă aproape toţi adoptară compătimirea sinceră şi şovăiala instinctuală a omului în faţa a ceva ce nu a mai văzut, din glasul primului. “Aşa e, mă, aveţi?” îşi făcu loc o altă voce, sau poate că era tot a celui mai devreme, noul formator de opinie a grupului.

Mă întorc spre ei inconştient, canalizat de fosilele tuturor stărilor prin care trecusem în seara aia şi le spun senin, de parcă stătuserăm la poveşti până atunci “Nu, prietene, am venit la o sămânţă şi un suc..” Şi ridic demonstrativ sticla aproape goală în lumină telefoanelor, în timp ce cu ochii rămăsesem în întuneric şi căutam cu fervoare pe jos eventuale dovezi incriminatorii că wild guess-ul lor fusese spot on. Am apucat să văd doar că într-adevăr, erau foarte mulţi.

Dacă ei m-au crezut, au decis că suntem doar “nişte unii” şi n-au ce împărţi cu noi sau, din contră, nu m-au crezut şi s-au ferit să aibă de-a face cu asemenea indivizi cum ne conturam noi .. nu voi şti niciodată. Cert este că “opinia publică” se schimbase flagrant şi se auzi un cor nesincronizat de şoapte ca pentru ei “Laaasă-i băăă..” urmat de zgomotul câtorva care deja se depărtau. Unul singur, probabil rămas cu ea sculată de mai devreme de deficitul de sânge care îi ajungea la creier mai spuse “Îi luăm, bah?”, copleşit imediat de reacţia generală de mai devreme, acum mai zgomotoasă. Se depărtară astfel, câţiva mai din urmă chiar cerându-şi scuze în numele grupului  :-O Cortina căzu cu o râgâiturâ demnă de un teritoriu însemnat în Kalahari, probabil a neterminatului cu erecţia cronică, urmată de auto-explicarea “Adică noapte bună!”

După câteva minute, când ne-am luat tălpăşiţa, am descoperit că ne luaseră pachetul de ţigări. Adevăru e că nu vezi în fiecare zi Dunhill Fine Cut.

În drum spre casă am lansat o serie de întrebări la care chiar aş vrea să vă cunosc părerea. În primul rând.. mai avem vreo şansă? Noi, românii. Adică se mai poate face salva ceva? Se mai poate spera la o însănătoşire? Pentru că amputarea, arderea totului din temelii sunt soluţii care există mereu. În ce altă ţară s-ar mai putea întâmpla acelaşi lucru, care, în ansamblul său, e radiografia unei tumori adânci şi vechi a cuiva care n-a vrut să meargă la doftor că îi e frică de injecţie.

Apoi posibilitatea, fie ea pur ipotetică, ca weed-ul să mă scoată dintr-o situaţie complicată prin fascinaţia subordonată, temătoare, a idiotului care îşi reduce reacţia la “not funny, blood”, deşi fericită în cazul de faţă, este extrem de tristă ca situaţie generală.

Mă văd din ce în ce mai des forţat, dupa câţiva ani de visat frumos la “power to the people” şi la ce-o să facem şi dregem eu şi cei de-o vârsta cu mine, să dau buzna în realitate. Iar realitatea este că eu dacă îmi adunam toţi cunoscuţii din generaţie cu mine ajungeam poate la o adunare comparabilă cu a lor, în timp ce ei erau una din zecile de găşti pe care le văd numai în Slobozia. Realitatea este că suntem, cum va spune tătaru’, şi îi recunosc deja copyright-ul, doar nişte viermi. Nişte viermi născuţi, formaţi şi îngropaţi  claie peste grămadă, nişte viermi care (ce-ar putea să facă altceva?) viermuiesc în disperarea lor de a ajunge la liman. Un liman generic, un ceva care e de bine, dar de care nimeni n-ar putea să îşi dea cu părerea bătând cu pumnul în masă, un fel de rai al musulmanilor. Faci ce trebuie şi ajungi acolo unde e soare,frumos şi 42 de virgine. Nu sunt 42 de virgine? Sunt 42 de stafide, zici? Eh, măcar e soare. Şi sunt bune şi stafidele dacă tot mi le dă moca şi nu trebuie să viermuiesc din răsputeri pentru ele. Un fel de “să fie bine, ca să nu fie rău, c-aşa-i frumos”.

Până atunci însă trebuie să viermuim şi să ne batem pentru frunza noastră de dud, şi să facem mătase şi pentru ăia care mănâncă şi se fofilează de la muncă, şi pentru ăia care fura frunza şi mătasea altuia şi pentru ăia care sunt viermi şefi şi vând toată frunza mai bună la viermii din străinătate, pe te-miri-ce. Iar dacă nu te descruci cu toate astea, statul te striveşte netam nesam, ca pe un vierme.

in delir

Miros de pix ieftin si parfum de la tata. Jeg sub unghii si degete murdare prin par inca nu destul de lung. Ba e lung. Prea lung. O sa il tund.

Sange imi picura de pe barbie.. e caldut.. se impotmoleste putin printre fire, cum s-ar impiedica de sireturi.. se aduna dezorientat si se pravaleste zambind tamp pe tricou. Deschid ochii. E al meu. Nu ma doare nimic. Ma doare tot.

Am un nod in gat .. e acolo de mult dar il simt abia acum, ca pe un epicentru al unui cutremur continuu si iremediabil.

Am gresit. Iar. Aerul din jurul meu fuge in colturile incaperii, care acum sunt multe si ma strapung de la un cap la altul. Inca nu stiu pe ce lume sunt. Nu stiu ce se asteapta de la mine. de catre toti cei multi de pe strazi.

Sunt slab si m-am increzut in oglinzile mele care ma faceau sa par puternic. O sa le sparg.

Sunt intr-un film care imi da iluzii ca si realitatea e la fel. In filme fetele sunt luminate si toti primesc ce isi doresc. Actori ieftini zambesc steril si se saruta mat, inodor. Si sunt iubiti pentru asta. Sa-i fut!

Am parkinson spiritual. Nisipul imi scrasneste intre dinti iar in capul meu e macel. Sweet is the taste of blood and mud, for if you feel it, you are alive.

dumnezeu nu exista, iar daca exista, sa-l fut si pe el. Inaintea lui Leonard Cohen. Nu exista legi, nu exista reguli, nu exista “ce ar trebui sa faci”. Exista doar haos. Cine stie sa il gestioneze supravietuieste. Cine nu, goes extinct. One way or the other.

Conştiinţa de sine a cocalarului – adevăr uitat sau legendă? (partea a II-a)

Urmând îndeaproape tendinţele generale ale Bucureştiului, Piaţa Presei Libere este unul dintre locurile care iţi iau ochii cu o opulenţă ostentativă a cadrului general (majoritatea clădiri de birouri)  şi iţi taie rasuflarea prin componenta.. socială. Valenţa duală a zonei este simplu de explicat. Pe de-o parte, este terenul de joacă al unor băieţi care au învăţat din Dallas că dacă eşti foarte bogat e musai să ai sediu cu multe geamuri. Şi cu ocazia asta să ne aducem aminte de vremuri mai simple. Dau o bere pentru toţi cei care se uitau la asta dinainte să ştie să citească.

(şi pentru ca nu pot să mă abţin, iată unul dintre commenturile de pe youtube ale clipului de mai sus : “Dallas OMG! Old as shit. When this serial playing on CBS, in the Central Europe was comunism. Holly crap!” Nu v-a plăcut asta?  )

Pe de altă parte, Piaţa Presei este axis mundi pentru tot ce tranzitează în fiecare zi spre/dinspre Crângaşi pe de-o parte şi Bucureştii Noi-Chitila de cealaltă, cu bonusuri Laromet şi şantierele din Pipera.

Acestea fiind spuse, aşteptam într-o zi un mijloc de transport exact în aceasta zonă, idee ce s-a dovedit ulterior a fi foarte proastă, întrucât mi-am petrecut acolo in jur de 30 de minute. La puţin timp de la ajungerea mea în staţie, se aşază lângă mine un om pe la 40 de ani cu care chiar schimb câteva cuvinte la iniţiativa sa.

Apoi, pe măsură ce timpul trece şi eu realizez că mă enervez inutil, scot căştile şi încep să ascult radio. După câteva momente, şi interlocutorul meu de mai devreme îşi scoate telefonul şi (probabil în lipsă de caşti) incepe să îşi treaca în revistă muzica. Acum, eu ştiu că e bine şi frumos să fii tolerant, dar când manelele lui mi-au acoperit ce ascultam eu la căşti şi am dedus după starea lui că are de gând să le cam ia la rând, răbdarea mea a scăzut drastic. Deşi ca idee ceea ce ascultam eu nu are nici o relevanţă, o să spun că era una din puţinele melodii cărora nu le dau niciodată “next” în player. Asta ca să am motiv s-o postez aici.

Aşa că îmi scot tacticos căştile şi mă întorc spre individ.

• -Vă rog frumos sa opriţi sau să daţi mai încet. 
• -Da’ de ce? /:)
• Pentru că mă dreanjează şi nu sunt obligat să ascult vreau-nu vreau ce ascultaţi dvs. 
• Pâi da’ nu suntem în mijloc de transport.  ?

Trebuie să recunosc că n-am percutat din prima. Deşi mă aşteptam la orice fel de replică din partea lui, asta mă debusolase complet.

Carevasăzica ei, cei mulţi si mitocani, ştiu că problema e de la ei din curte. Ştiu, în micul lor adânc, că au de ce să se simtă cu musca pe căciula când îi tragem de mânecă. Şi noi care am credeam că ei chiar nu au discernământ de nici un fel..Nu cumva noi am greşit socotind că nu se poate avea pretenţii de la ei? Nu cumva am pierdut teren prin toleranţa noastră, pe care ei au cladit pentru noi proaspete modele de funcţionare în societate? Şi cum românului îi plac modelele astea sclipicioase care nu presupun valori clădite în timp la fel cum îi plac cladirile cu multe geamuri, ne-am trezit în faţa unor bariere lungi răsărite din minţi scurte.

Cert este că dacă mai există timp să ne dăm şi noi cu părerea despre una sau alta, acela e limitat. Pentru că deja, în cazul improbabil în care îşi opreşte muzica sau îşi ridică de pe jos gunoiul aruncat mai devreme, o va face de parcă e o favoare pentru tine (aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu, după îndelungi dezbateri). Şi eu n-aş vrea, dacă mă gândesc mai bine, să le ramân vreodată dator cu ceva.